DR. ALEXANDROS KALOMIROS - Împotriva falsei uniri bisericesti
(Editrura CHRISTIANA, Bucuresti, 2005)

    Relatia dintre un preot si un episcop nu este relatia dintre un angajat si un angajator, ci este o relatie de har si de taina. (Cap. III, XXVIII - Ecleziologia, p. 86)     Episcopii nu au nici un drept sa se poarte ca niste stapâni, nu numai fata de celelalte biserici, dar nici fata de preotii sau mirenii bisericii ai carei episcopi sunt. Ei au responsabilitatea de a supraveghea într-o maniera parinteasca (cuvântul grecesc "episkopos" înseamna "supraveghetor", nu stapân!, n.n.), de a povatui, de a îndruma, de a se lupta împotriva minciunii, de a înconjura pacatosii prin dragoste si strictete, de a conduce în iubire. Ei împart însa aceste responsabilitati cu preotii. Iar preotul, la rândul lui, îl considera pe episcop parintele lui în preotie si îi raspunde cu aceeasi dragoste. (Idem, pp. 86-87)
    În Biserica, totul este dominat de dragoste. Toate distinctiile sunt distinctii ale harului. Nu sunt distinctii de natura juridica, ci au o autoritate spirituala. Chiar si mirenii sunt înzestrati ei însisi cu mai mult sau mai putin har. Prin urmare, unitatea Bisericii nu este o chestiune de supunere fata de o autoritate superioara. Nu este o chestiune de supunere a subordonatilor fata de superiorii lor. Unitatea nu se realizeaza prin relatii externe, nici prin decizii comune ale sinoadelor, nici macar ale sinoadelor ecumenice. Unitatea Bisericii se înfaptuieste prin împartasirea din Trupul si Sângele lui Hristos, prin comuniunea cu Sfânta Treime. Este o unitate liturgica, o unitate de taina. (Idem, p. 87)
    Papalitatea reprezinta denaturarea prin excelenta a unitatii Bisericii, caci a transformat acea legatura de iubire si libertate într-o legatura de constrângere si tiranie. Papalitatea este neîncrederea în puterea tainica si încrederea în puterea sistemelor omenesti. Dar sa nu creada nimeni ca papalitatea este ceva ce exista doar în Apus. În ultimul timp, papalitatea a început sa apara si în rândul ortodocsilor. Câteva titluri (titulaturi pompoase, n.n.) ilustreaza foarte bine acest spirit, de pilda: „Arhiepiscopul întregii Grecii”, sau „Arhiepiscopul Americii de Nord si de Sud”. Auzim adeseori oamenii spunând despre patriarhul Constantinopolului ca ar fi „mai-marele Ortodoxiei”, ori îi auzim pe rusi vorbind despre Moscova ca despre „a treia Roma”, iar despre patriarhul ei ca ar detine puterea întregii Ortodoxii. De fapt, au început numeroase rivalitati acerbe. Toate acestea sunt manifestari ale aceluiasi spirit lumesc, atesta aceeasi sete de putere pamânteasca si apartin acelorasi tendinte care caracterizeaza lumea zilelor noastre.(Idem, pp. 87-88)
    Este absolut necesar ca oamenii sa înteleaga ca Biserica are temelii sfinte si nu administrative. (Cap. III, XXIX Despre pseudo-episcopi, p. 88)
    Crestinii ortodocsi trebuie sa devina constienti de faptul ca ei nu datoreaza ascultare unui episcop, oricât de important ar fi titlul sau, atunci când acel episcop înceteaza a mai fi ortodox (în gândire, slujire, vorbe, atitudine, etc..., n.n.) si îi urmeaza în mod fatis pe ereticii cu pretentii de unire „în termeni de egalitate”. Dimpotriva, crestinii sunt obligati sa se îndeparteze de el si sa-si marturiseasca credinta, înca din clipa în care acesta înceteaza a mai fi ortodox. Episcopul este o persoana sfintita si, chiar daca este pacatos în mod vadit, i se cuvine respect pâna când este judecat de catre sinod. Dar, daca episcopul devine în mod vadit eretic, ori se afla în comuniune cu ereticii, atunci crestinii nu trebuie sa astepte decizia sinodului, ci trebuie sa se îndeparteze imediat de el. (Idem, p. 89)